|
|
Revenind la informatiile despre Atlantida, timp de aproape 2300 de ani ele s-au limitat la scrieri, legende, deductii logice. Si iată că, începând cu 1960 au fost descoperite dovezi atât de numeroase privind existenta unor pământuri si a unei splendide civilizatii atlantice, încât astăzi, Atlantida este considerată, de numerosi specialisti, la fel de reală ca Regatul Egiptean sau Creta Minoică. Revenind la informatiile despre Atlantida, timp de aproape 2300 de ani ele s-au limitat la scrieri, legende, deductii logice. Si iată că, începând cu 1960 au fost descoperite dovezi atât de numeroase privind existenta unor pământuri si a unei splendide civilizatii atlantice, încât astăzi, Atlantida este considerată, de numerosi specialisti, la fel de reală ca Regatul Egiptean sau Creta Minoică. Mai mult chiar, asa cum sustine Pierre Carnac în volumul său L'Histoire commence ŕ Bimini (Istoria începe la Bimini) este foarte probabil ca, în perioada mileniilor 40-10 î.e.n., "leagănul omenirii" să fi fost nu continentele actuale, ci mase continentale si insulare din Atlantic si Pacific, dispărute cu 10-12000 de ani în urmă. Faptul nu este nici pe departe atât de socant pe cât pare. Populatiile Cro-Magnon, Chancelade, Grimaldi, Obercassel, Brünn, Předmost, Comb-Capelle etc., deci Homo sapiens fossilis, s-au ivit brusc si inexplicabil în Europa anilor 35000-10000 î.e.n. Nu numai că nu se trăgeau din specia anterioară lor (Homo neanderthalensis), dar difereau major de aceasta din punct de vedere genetic si antropologic, ca nivel cultural, tehnico-stiintific, ca mod de viată si conceptie asupra rolului lor în cadrul lumii vii si al Universului în general. De unde veneau Homo sapiens fossilis? În nici un caz de pe continentele cunoscute, pe care urmele lor sunt cu desăvârsire inexistente în anii 40000-30000 î.e.n. O altă problemă ce dă de gândit este faptul că primele mari civilizatii antice prezintă, în cele mai multe cazuri, un straniu fenomen de "generatie spontanee". O parte considerabilă a cunostintelor si a realizărilor lor artistice, tehnice, stiintifice etc. nu a trecut prin forme tranzitorii, experimentale si tâsneste asemeni unui fluviu năvalnic dintr-un anumit punct al istoriei. Ca si măretele vestigii ale egiptenilor, cretanilor ori sumerienilor, cele rămase de la olmeci, incasi, mayasi sau poporul Chavin apar ca "rezultatul unor explozii neasteptate si nu, asa cum ar fi fost normal, în urma unei maturizări lente, de-a lungul a nenumărate secole sau milenii" (Science et Vie, ianuarie 1971). Se poate deduce, deci, că ele se datorează unei civilizatii anterioare si, în acelasi timp, superioare celor în cauză. Căci, dacă similitudinile culturale si de gândire (prea dese pentru a fi simple coincidente) între popoare asiatice, africane, polineziene, americane si europene ar mai putea fi puse pe seama legăturilor între acestea pe calea mării sau a uscatului (desi populatiile respective nu par să fi avut întotdeauna posibilitatea sau dorinta să stabilească contacte, fie si sporadice, la asemenea distante colosale), salturile calitative si aparitia bruscă a unor noi civilizatii nu pot fi opera câtorva călătorii întâmplătoare, soldate în cel mai bun caz cu schimburi comerciale fără semnificatie ulterioară. Migratii peste ocean ale unor grupuri restrânse de populatii primitive se mai pot concepe, cu tot hazardul si rezultatele lor aleatorii. Dar pentru legături regulate, adevărate rute comerciale transoceanice, pentru deplasări de popoare întregi (cu mijloace tehnice, provizii si mărfuri în cantităti mari, specii de plante si animale destinate aclimatizării etc.) era nevoie de navigatori si nave cum n-aveau nici egiptenii, nici incasii, nici polinezienii, nici triburile ce populau coastele africane si asiatice acum 5-10000 de ani. Acceptând însă faptul că civilizatia atlantă a dispărut sub apele oceanului acum 10-12000 de ani, cum se explică influentele sale asupra unor popoare apărute în anii 6000-1000 î.e.n.? Răspunsul este simplu. O civilizatie de navigatori, exploratori si comercianti priceputi (nu în ultimul rând războinică) nu putea să se dezvolte si să prospere fără stabilirea unei infrastructuri de tip imperial, cu puncte de sprijin strategic în continentele si insulele importante, învecinate sau nu, ori situate pe principalele rute comerciale ce le legau. Chiar dacă nu au avut aspectul structural al Imperiului Britanic din secolul al XIX-lea, colonii, baze militare, navale si porturi comerciale au fost
fondate si, probabil, mentinute de atlanti de-a lungul a mii de ani, în cele două Americi si Africa, dar mai ales în Europa si bazinul mediteranean. Devenite entităti independente economic si militar (poate chiar politic) de metropolă, aceste "colonii" au supravietuit catastrofei abătute asupra tării originare, continuând să răspândească civilizatia atlantă în lume. Totusi, repercusiunile dezastrului s-au manifestat în timp, ducând la disparitia sau fuziunea cu populatiile locale a majoritătii rămăsitelor imperiului atlant - poate datorită efectivului etnic redus, poate din cauza socului provocat de natura si vastitatea nemaiîntâlnite până atunci, ale fenomenului ce dusese la pieire patria-mamă. Care sunt dovezile unor asemenea afirmatii? Încă din 1890, Edward Herbert Thompson (descoperitorul celor mai multe centre mayase din Yucatán si al "fântânilor mortii" de la Chichén Itza) afirmase existenta, în Oceanul Atlantic, a unui mic continent sau a unui lant de insule de pe care un popor de navigatori pornise, cu milenii înaintea fenicienilor, să exploreze întreaga lume. Teoria lui Thompson se poate rezuma astfel: o puternică civilizatie atlantă s-a dezvoltat pe insulele mai mari sau mai mici dintre America si Africa, până prin mileniul al IX-lea î.e.n., când ridicarea apelor, după sfârsitul ultimei glaciatiuni i-a inundat patria, din care nu mai sunt decât rămăsite (Insulele Bahamas, Madeira, Azore, Canare, Capului Verde). Dar, dacă atlantii din metropolă au pierit, multe din coloniile lor, contoarele* comerciale si bazele navale au scăpat, influentând puternic, afirma Thompson, ba chiar, în unele cazuri, având un rol decisiv în civilizatia populatiilor locale. Astfel s-ar putea explica multe dintre enigmele olmece, cretane si egiptene, prezenta unor grupări cu caractere antropologice neobisnuite în vestul Africii si în Mediterana (cum ar fi guanchos-ii din Canare sau toreenii din Corsica), existenta celor 2500 de monumente megalitice în Baleare, a celor de tip nuraghi în Sardinia, a uluitorului hipogeu din dale de piatră albă, aflat la Hal Salfieni (Malta) si datând probabil din anii 2800-2600 î.e.n. (un labirint de peste 500 mp, ale cărui etaje în trepte amintesc frapant de constructiile mayase si incase); în sfârsit, ar căpăta un sens descoperirile lui Henry Breuil.* Termenul de contoar (comercial) are un înteles aparte în literatura istorică si vine de la un cuvânt francez care a avut două semnificatii de-a lungul secolelor. Mai întâi, între secolele al XII si al XIV-lea desemna filialele din Franta ale băncilor genoveze si florentine, care efectuau operatiuni cu bani lichizi (comptoire = a număra, numărător); ulterior, între secolele al XVII-lea si al XIX-lea a desemnat agentiile de schimb comercial (atât în natură cât si pe relatia bani lichizi-marfă) instalate de francezi în colonii si la marginea tinuturilor neexplorate din America de Nord si Africa.
_______________________________________
Lumea nu va fi distrusă de cei care fac rău, ci de aceia care îi privesc şi refuză să intervină.
Dacă dorim să continuăm a trăi pe această planetă, este nevoie de o schimbare de atitudine.
|
|
